]n loc de introducere
Nu mai este un secret faptul ca s.f.-ul nostru s-a subtiat foarte tare, cu toate ca un oarecare lobby exista, majoritatea canalelor de televiziune difuzand in mod curent lung-metraje sau seriale de gen. Partea audio-vizuală a fenomenului este deci bine reprezentata, spre deosebire de cea mai puţin palpitanta, a cartilor şi revistelor, obiecte intrate practic ireversibil intr-un nemeritat con de umbra. Banuiesc ca n-avem ce face, lumea si-a schimbat fata şi internetul a caştigat batalia. Cartii i-a ramas doar un loc onorific, aproape abuzand de filonul de colectionar al cumparatorului. De aceea, editorii sunt extrem de selectivi, alegand doar nume reprezentative, cu succes sigur si fara emotii. Anglo-saxoni, adica. In fata autorilor romani ezita, se codesc, se eschivează Poţi sa-i blamezi la o adică? Nu, bineinţeles, nu ei au inventat economia, ei doar ii aplica regulile.
In lipsa unei arene de exprimare (sau poate in completarea uneia foarte plapande), science-fictionul romanesc s-a mutat in bloc pe net, unde face totusi treaba buna cu toate convulsiile si neintelegerile adiacente dintre autori. Dar nu ajunge, nu?
Ideea este ca avem mare nevoie de repere. Una sau mai multe aparitii regulate, pe clasicul suport de hartie. Romane, antologii sau reviste, orice, chiar si fanzine. Avem nevoie de solidificarea unei traditii, oarecum uitate astazi, in vremurile capitalismului european. Banuiesc ca numai in acest fel se nasc tendintele, curentele sau opiniile unor generatii. Altfel, apa trece si acestea tot confuze raman. Din pacate.
Cezar Mazilu
În culegerea de faţă am propus şapte autori. Şapte condeie diferite, şapte viziuni. Ovidiu Bufnilă (Big Bang Boo), cu stilul său stufos şi şugubăţ, construind un fantasy absolut personal, cu un excelent vector speculativ, Mihaela Savu (Pecno 21), un fantastic vag încriptatoarecum kafkian, cu o simbolistică abundentă şi final halucinant, aparent lipsit de cauyalitate, Nicolae Ghinea (Camera lui Comptor), un tablou suprarealist, populat cu personaje hipnotice, zugrăvite cu un dezvoltat simţal detaliului şi o iremediabilă tristeţe, Victor Martin (Nort sau omul invers), cu povestea lui ironic-meditativă despre povara unicităţii şi a singurătăţii totale. Laurenţiu Nistorescu (Povestea clonului şi a androidei), cu umorul său analitic şi fin, cu acuitatea flerului cu care găseşte fisurile în substanţa realului, toate grefate pe tonul unei expoziţiuni monotone şi aproape neutre. Remus Şimian (Fabrica), povestea regăsirilor ciclice şi autoflagelante, în care adevărul este povare cea de pe urmă. În final, subsemnatul cu Chemarea, un poem despre alte lumi, pur şi simplu.
Îmi doresc ca textele să vă ţintească inima şi acest pas publicistic să se transforme intr-un maraton cu finalul cât mai depărtat cu putinţă.
Cu respect pentru toţi cei care citesc aceste rânduri,
acelaşi
